Polonia – ţara pe care nu vreau să o mai vizitez niciodată

, , , , , , 1 Comment

Când spui Polonia spui ţara care nu a cunoscut criza. Când spui Polonia spui ţara cu absorbţie 100% a fondurilor europene. E clar că te gândeşti că sunt oameni civilizaţi, adevăraţi vestici dacă au reuşit asemenea recorduri. Aşa gândeam şi eu până în data de 7 august 2013 când am trecut din Cehia în Polonia cu intenţia declarată de a vizita Auschwitz şi apoi câteva zile de relaxare la Zakopane.

Pe măsură ce mă apropiam de graniţa cu Polonia şoferii Cehi extraordinar de corecţi şi civilizaţi începeau să devină foarte nerăbdători în trafic, depăşeau pe linia continuă şi aveam impresia că doar eu şi alţi câţiva şoferi ştiam ce înseamnă indicatorul rotund cu cerc roşu si scris mare negru în interior 50. După ceva timp m-am prins că acei şoferi care ştiau semnificaţia indicatorului erau din Cehia, Slovacia, Ungaria şi România. După ce am intrat în Polonia treaba a devenit din ce în ce mai urât mirositoare. Şi ce dacă erai în sensul giratoriu? Prioritate avea cel care circula cu viteza cea mai mare. Trecerea de pietoni era doar o suprafaţă murdară din carosabil, prioritate în intersecţii avea cel cu maşina mai mare (asta dacă nu erau tiruri prin zonă) iar drumurile se prezentau sub orice critică. Ştiu. Absorbţie 100% de fonduri europene, drumuri ca-n palmă. Da, doar palma nu e bine întinsă şi drumurile lor sunt hopuri – dâmburi.


La intrarea în Polonia am avut parte de vreo 5km de autostradă. Atât. După aceea au dispărut indicatoarele, navigaţia GPS s-a pierdut şi am observat câteva maşini cu număr de Marea Britanie care pur şi simplu se învârteau în cerc. Am mers pe principiul am benzină destulă, trebuie să ajung undeva! şi cu o abatere de doar 40 km am ieşit din labirint. Drumurile s-au prezentat sub orice critică: înguste cam ca drumurile judeţene de la noi, vălurite din cauza tirurilor, fără gropi în asfalt şi foarte prost semnalizate. Am reuşit performanţe de timp care nu le-am făcut nici în România: pe 130 de km, între Auschwitz (Oświęcim) şi Zakopane am făcut 3 ore şi 10 minute.

Despre Auschwitz poate am să scriu un alt articol, a fost plăcut, cazare ieftină şi bună, mâncare ieftină, lume multă şi ghidul care vorbea cea mai stâlcită limbă engleză auzită vreodată.

Cei cu care sunt prieten pe Facebook au (avut) ocazia să vadă mai multe poze din lagăr, iar pentru curioşii care m-au întrebat, pozele sunt făcute cu Samsung Galaxy S Advance.

La Zakopane este superb, lume cam ca la noi pe Valea Prahovei şi am avut ocazia să-mi dau seama că maneliştii noştri sunt nişte domni pe lângă mulţi băştinaşi polonezi: te împing pe stradă ca să nu te ocolească, la rând se bagă în faţă fără jenă iar dacă vrei să cumperi suveniruri şi văd că eşti turist  încearcă să te fure pe faţă. Am păţit asta la o tarabă unde pe un produs scria 20 zt şi vânzătoarea mi-a cerut 30 zt. Când i-am spus că preţul afişat e de 20 zt, a strâmbat din nas şi a zis că  merge şi 20.

Am dormit în Zakopane 3 nopţi şi îmi pare rău şi acuma că nu m-am dus dincolo de munte la vecinii slovaci. Dormit, e mult spus. La cazare ne-a lăsat să stăm 2 persoane într-o cameră de 6 oameni (noi făcuserăm rezervare pentru cameră de 2 persoane), condiţii acceptabile şi preţ decent. Mâncarea scumpă, mai scumpă decât la noi la munte, benzina ieftină, cafeaua foarte bună iar internetul nu ştiu ce avea că lângă router fiind, nu aveam decât o liniuţă semnal şi nu puteam nici să citesc emailul. Ce-ar mai fi de spus despre Zakopane… vecinii polonezi din cabană dădeau drumul la muzică la 5 dimineaţa, iar seara când nu ascultau muzică şi nu se băteau cu furculiţele şi cuţitele, se fugăreau prin cameră de credeam că-mi cad în cap.

Când am plecat din Polonia, la 5 dimineaţa şi am intrat în Slovacia, m-am simţit uşurat şi am spus că eu acolo nu mai calc niciodată.