amintiri din copilarie

Nu mai ştiu nimic. Nu ajut pe nimeni.

Acum câţiva ani am avut o colegă de servici total neştiutoare în ale calculatorului. Venea dintr-un domeniu în care se folosea doar casa de marcat. Aş putea spune că i-am predat abecedarul calculatorului, pornind de la butonul de start, trecând prin managementul de fişiere, internet, Outlook, Word, Excel şi terminând cu shut down. A venit total neştiutoare şi a plecat destul de învăţată în ale calculatorului încât să se descurce foarte bine într-un post similar sau chiar mai bun. A plecat din motive care nu mă privesc pe mine. Nu m-a interesat unde, nu am întrebat şi nu am vrut să ştiu.

Asta până anul trecut când îmi făceam cumpărăturile într-un supermarket. Când am ajuns la casa am avut „surpriza” să o văd. Revenise la casa de marcat. Nu mi-a mulţumit niciodată pentru ajutorul dat, aşa că nu mă aşteptam la nimic, însă în niciun caz nu mă aşteptam să „nu mă vadă”. (mai mult…)

Despre vecini… numai de bine

Nu ştiu cum sunt vecinii voştri, dar ai mei… ai mei nu m-au lăsat să mă plictisesc deloc în cei 7 ani cât am locuit în acelaşi imobil. În fiecare zi aduceau ceva nou liniştii de pe casa scării, inventau lucurui noi, astfel că viaţa împreună cu ei a fost o adevărată aventură. Despre Pufy nu mai spun.. i-am dedicat un întreg articol, dar despre alţi vecini vă povestesc în rândurile următoare.

Pe vecinul de la etajul 1 nu l-am cunoscut niciodată. Nu ştiu cine era, dar ştiu că puteam să renunţ la toate ceasurile din casă pentru că vecinul meu strănuta în fiecare zi lucrătoare la ore fixe. Pentru trezirea de dimineaţă nu aveam nevoie să-mi pun alarma de la telefon. La 7 fix vecinul meu strănuta. Strănutul lui era un singur  Haaaappppciuuuuuuuuuu ce dura cam jumătate de minut. Atât. Unul singur. Niciodată mai multe. Unul dimineaţa şi unul seara la ora 23.30 când vecinul meu dădea stingerea. Dacă dimineaţa strănutul lui era binevenit, seara… mai scăpam câte un „cuvânt de bine” l-a adresa lui. (mai mult…)

Găleata de gunoi

Nici dusul gunoiului nu mai este ce fost o dată! Păi până prin 2000 nu te puteai „prezenta” cu găleata de gunoi murdară! Găleata trebuia să fie mereu curată, chiar dacă era pentru gunoi, trebuia să aibă capac (înainte de revoluţie „erai cineva” dacă aveai capac la găleată). Trebuia să arăţi că eşti un om îngrijit şi asta o făceai prin intermediul găleţii de gunoi. Azi… îţi arăţi doar bunăstarea folosind saci de gunoi din cei mai scumpi, saci de gunoi pe care un pensionar i-ar vinde şi şi-ar cumpăra ceva de mâncare.

Şi cum îţi mai poţi arăta bunăstarea atunci când duci gunoiul? Ducându-l cu maşina… normal.

Azi dimineaţă mă duceam spre servici când a oprit lângă tomberon un Mercedes ML, negru şi frumos, pe capota căruia „trona” frumos o pungă de gunoi. Era o pungă atât de strălucitoare, încât pe moment am crezut că a venit vara. Şi „doamna” din maşină discuta la telefon cu o „fată”: „Tuuuu, mi-am găsit nişte saci de gunoi aşaaaa de miştooooo! Aurii, cu bule de aer…. Ştii doar că pentru mine asta era o problemă.” Îmi venea să o întreb dacă pe gunoiul ei îl doare sau poate că se sparge. Dar era să mă „sparg” eu când i-a spus „fetei” cât a dat pe 20 saci: „Păi, pe un pachet cu 20 de bucăţi am dat 47 de lei. Dar să ştii că merită.

Adevărul e că merită! Gunoiului menajer îi este ruşine să se împută în saci de gunoi de 2,35 lei bucata (cât o pâine), hârtia va ocupa un spaţiu mult mai mic şi se va recicla singură, iar oamenii de la salubritate când vor veni să ridice gunoiul se vor apleca respectuos în faţa pungii aurii, vor face o plecăciune şi îi vor oferi consiliere psihologică, ca nu cumva să nu aibă vreun şoc atunci când se va întâlni la groapa de gunoi cu pungi de Billa, Carrefour, Kaufland sau cu saci obişnuiţi de 3 lei/20 buc.

Adevărul e că nu oricine-şi permite în ziua de azi o găleată de gunoi. (mai mult…)

La frizerie… din nou

Fac ce fac şi după o perioadă de timp când mă duc la frizer am diverse păţanii încât mersul la frizer îmi creşte nivelul de adrenalină foarte tare. Doar când mă gândesc că trebuie să merg la frizer încep să mă sufoc, apoi când să ies pe uşă începe să-mi tremure piciorul stând iar când ajung la uşa frizeriei am pulsul peste 120. O perioadă bună de timp am avut frizerul meu, dar… a ieşit la pensie. De atunci încerc diverse frizerii în cautarea unui nou frizer. Sâmbătă am fost la o frizere din centru. Nu vă gândiţi că dacă era în centru era şi foarte modernă. Nu. Totul era moştenit din timpuri vechi, anii ’80 cel mai probabil, scaunele nu mai puteau fi ridicate hidraulic şi în funcţie de înălţimea pacientului clientului se puneau sau se luau de pe scaun nişte scânduri tapiţate cu burete.

Dar nu aspectul frizeriei a fost elementul uimitor la această frizerie ci frizerii. Un bărbat ce semăna cu Einstein, doar că avea părul mai lung şi o femeie ce părea că tocmai şi-a dat jos uniforma de soldat SS-ist şi care de fiecare dată când cădea câte un fir de păr pe halatul ei pornea uscătorul de păr şi-l zbura. Folosind această tactică nu cred că rezolva prea mulţi clienţi pentru că Einstein a făcut un client, m-a tuns pe mine şi SS-ista încă nu finalizase clientul care se afla pe scaun.

Când am intrat în frizerie nimeni nu mi-a răspuns la salut. Cei doi frizeri şi cei doi clienţi erau antrenaţi într-o discuţie foarte aprinsă despre filmele porno, despre îmbrăcămintea sumară în care stă Einstein prin casă, despre siteurile porno frecventate de el când nevastă-sa, asistent medical, face ture de noapte şi despre cum să faci lucruri noi cu hârburi vechi. M-am aşezat pe scaun şi nu ştiam ce să fac. Toţi se uitau din când în când lung la mine întrebând parcă „Da’ tu ce părere ai?” iar eu… tăceam mâlc. NU puteam să scot un sunet. Am găsit un ziar vechi de 3 zile şi am început să-l citesc. Eram atât de uimit de unde am nimerit încât după 5 minute încă nu citisem titlul de pe prima pagină. Mă uitam la ziar ca boul la poartă nouă şi nu-mi venea să cred unde am nimerit. Treceau femei prin spatele meu care mergeau la coaforul de la etaj şi ei nimic. Continuau despre filme deocheate şi despre faptul că regizorii ăia sunt nişte fraieri că nu cunosc deloc meserie. A intrat un bătrân care, din cauza şocului suferit la auzul hârburilor, a urcat la coafor, a mers până la uşă şi s-a întors coborând scările ca un puştan de 10 ani. După câteva minute, Einstein s apus că e timpul să se oprească că „tânărul ăsta” nu e prea vorbăreţ şi au început şi ştirile la radio.

A venit şi rândul meu şi pot să spun doar că e cea mai bună tunsoare din ultimii ani, mai bună chiar decât ceea ce făcea „frizerul meu”. (mai mult…)

Cum mi-am luat bătaie în prima mea zi de şcoală

Nu am avut nici o emoţie în prima mea zi de şcoală. Nici nu ştiam prea bine ce se întâmpla. Ştian doar că trebuie să merg şa şcoală, că nu aveam scăpare şi atât. Aveam un ghiozdănaş albastru la modă, plin de „ochi de pisică” şi semne de exclamare, cu întăritură de carton şi cu un desen pe el care semăna cu o vacă, deşi ţin minte foarte clar că îmi fusese cumpărat ghiozdan cu Pif. Pe data de 15 septembrie eram prezent cu toţi pistruii şi cu un buchet de flori frumos învelit în hârtie la prima mea zi de şcoală.

Festivitatea a început la ora 8.30 cu intonarea imnului, urmată de o cuvântare a directorului şi strigarea claselor I. Am intrat în sala de clasă la ora 10.30 Între timp am dat buchetul de flori cumpărat cu o seară înainte unei doamne, doamnă care s-a dovedit a fi „tovarăşa învăţătoare” în următorii 4 ani. După ce am fost strigat şi mi-am ocupat locul în bancă, „Tovarăşa” s-a prezentat şi ne-a dat voie să ne mâncăm pacheţelul cu mâncare. Nu mai ţin minte ce am avut de mâncare dar ţin minte că în liniştea provocată de 41 de copii mâncând s-a auzit un glas de fată de undeva din primele bănci…. (mai mult…)