Azi am împlinit un an. Un an fără ţigări.

Anul trecut pe data de 14 ianuarie am fumat ultima ţigară şi de atunci şi până azi… doar fumat pasiv. Aşa cum am mai spus, în cazul meu,lăsatul de fumat a venit de la sine, ca ceva normal. Mi-am spus „Gata!” şi gata a fost. Fără regrete, fără să mă doară, fără să-mi iau la revedere, fără să am senzaţia că am pierdut ceva şi, mai important decât toate, fără să fie greu. Poate că am fost puţin mai irascibil (poate că încă sunt) dar cam asta a fost tot. Şi am fost irascibil cu persoanele care nu înţelegeau că m-am lăsat de fumat că aşa am simţit, nu ca să mă dau mare sau că mi-a spus doctorul că o să mor dacă nu o fac.

Nu regret că am fumat! Nu am cum. Regret doar că nu m-am lăsat mai devreme de fumat. M-am apucat de fumat din teribilism, să văd cum este, apoi… a devenit obişnuinţă. Nu mi-am pus problema să mă las, iar în momentul în care problema s-a pus, în câteva luni s-a rezolvat totul. Şi sunt viu şi vioi şi ceea ce mă bucură cel mai mult este faptul că nu am avut nevoie de medicamente, plasturi sau alţi înlocuitori. Oricum nu am auzit pe nimeni care să spună că s-a lăsat de fumat mestecând gumă sau punându-şi plasturi pe mână. De oameni care su folosit aceste produse pentru că trebuiau să nu fumeze o scurtă perioadă de timp am auzit. Şi singurul gând care i-a făcut să reziste fără ţigări a fost gândul că vor fuma din nou.Dar nu s-au lăsat!

Şi te-ai îngrăşat?” am fost întrebat de zeci de ori. M-am îngrăşat. M-am îngrăşat pentru că am mâncat mult, mult mai mult decât de obicei, din cauză că mâncarea şi-a schimbat gustul. Fără fum totul a fost nou, inclusiv aerul poluat din centrul oraşului era mai curat, mai plin de viaţă. Acum m-am obişnuit cu toate. Am rămas pufos dar mă simt bine. Nu am pus ţigară-n gură de un an de zile.

Ne mai auzim la anul pe vremea asta când voi împlini doi ani.