Povestiri din armată

Înainte de a citi acest articol să ştiţi că nu am făcut armata. Nu am pierdut nimic important dacă am sărit această etapă, oricum nefolositoare nimănui (doar o uşoară spălare pe creier înainte de a lua viaţa în piept). Singurii care erau bucuroşi să facă armata erau băieţii de prin anumite zone ale ţării unde, „dacă nu făceai armata nu erai bărbat”, la care se adăugau cei care doreau să ocupe anumite funcţii unde se cerea „armata obligatorie”. În rest… scapă care poate.

Mulţi prieteni de-ai mei nu au putut să scape şi au făcut armata. Îi conduceam la gară, le cântam pe peron până pleca trenul, beam ca porcii în sănătatea lui şi gata… a mai plecat unul. Aşteptam permisia ca să mai putem încinge o beţie. În momentul în care îi întrebam „Aşa, şi ce-ai făcut tu în armată?”, toţi spuneau că au fost la bucătărie. Niciunul nu a spus că a frecat la bude de i-a sărit capacele sau că a lustruit la bocanci până i s-au umflat degetele. Nu. Toţi au lucrat la bucătărie…  de parcă armata ar fi fost un fel de restaurant de stat, unde te duceai să mănânci gratis o perioadă de timp numai mâncare bine gătită şi cu un meniu foarte variat. De parcă fasolea şi orezul erau gătite într-o manieră atât de elaborată încât era nevoie de un anumit număr de ajutoare la bucătărie, altfel nu ardea focul sau nu fierbea apa.

Ceva asemănător este şi cu participanţii la aşa-zisa Revoluţie din Decembrie 1989… „Ce-ai făcut la Revoluţie?” şi vine automat răspunsul deja ştiut: „Cine, eu?! Păi eu am fost în piaţă frate. Chiar pe lângă tancuri. Să fi văzut cum şuierau gloanţele teroriştilor pe la ureche… să-mi bag picioarele… Dar a meritat! Acum pot să plec la muncă-n Spania„. Puţini sunt cei care spun că au stat în casă şi s-au uitat la televizor. În rest.. toată lumea a fost pe stradă, în piaţă, la televiziune .. „Chiar mă mir că nu m-ai recunoscut. Eram acolo şi fluturam un steag găurit. ” e încă un răspuns clasic al „revoluţionarului”.  Românii sunt luptători din fire şi de aceea sunt şi atât de mulţi revoluţionari cu certificat… merită oamenii.

Revenind la armată, nimic nu mi s-a părut mai idiot decât recrutarea dintr-a XII-a: o gloată de găligani în curu gol umblând încolonaţi ca nişte oi, de la un cabinet la altul. De parcă la oftalmologie era obligatoriu să fii cu cucu la vedere sau la testul psihologic trebuia să fii neapărat dezbrăcat ca nu cumva să ascunzi fiţuici în buzunare. În fine, făceai aceste teste medicale după care erai scos în curte şi aşteptai… şi aşteptai… ce? Buletinul. Cu toate astea exista şi o plăcere în tot ceea ce însemna această luare în evidenţă: chiuleai o zi de la şcoală.

Şi după revoluţie am avut o multitudine de aşteptări, speranţe, vise… şi… au venit doi domni, Ion şi Petre, care şi-au băgat picioarele în tot ce au vrut românii. Unul şi-a dat seama la timp şi s-a retras, altul nici acum nu s-a prins de faptul că românii au înţeles ce a fost cu „revoluţia” şi continuă să o facă pe niznaiul. După 22 de ani românii, luptători din fire, continuă să aşteapte, doar că unii au ales să facă acest lucru dincolo de graniţele ţării.

P.S. La mulţi ani, Ma’! Ştiu că citeşti.