Chitara

Aveam vreo 14 ani când a început să-mi placă chitara. Prima chitară pe care am pus mâna era de prin anii ’60 şi suna ca o tigaie. Apoi am început să cânt împreună cu Schmoutzeck pe diverse dealuri şi maluri de râuri, cu o chitară împrumutată. Dar proprietarul şi-a revendicat chitara şi atunci am hotărât că este momentul să am chitara mea.

Am muncit în vacanţa de vară dintre clasele a X-a şi aXI-a şi cu banii câştigaţi mi-am cumpărat prima mea chitară. Am dat pe ea 38.000 de lei, preţ negociat de la 45.000. Era o chitară cu 12 corzi de toată frumuseţea. O bijuterie… cu atât mai mult cu cât era cumpărată din banii munciţi de mine.

La câteva zile după ce mi-am cumpărat bijuteria, m-am dus la Schmoutzeck să i-o arăt (chitara) şi să mai cântăm câte ceva (pe atunci cântam ore întregi, la el acasă sau la mine, pe unde apucam şi ajunseserăm să avem chiar şi spectatorii noştri fideli). Schmoutzeck stătea în zona cartierului unde îmi era frică să merg noaptea. Şi cum am plecat eu spre casă, bucuros şi fredonând melodiile abia învăţate / inventate, aud în spatele meu:

– Uăi, chitaristule, uăi. Stai oleacî, uăi. Dacî nu stai acuma ti prind şî ti rup în bătaie.

Nici bine nu a terminat vocea de spus ce avea de spus că eu am devenit stană de piatră şi a apărut şi posesorul vocii. Un băiat cu vreo 3 ani mai mare ca mine. Unul din acei băieţi cu care eu nu aveam de-a face şi care locuia în zona crepusculară a cartierului.

– I-a cântă uăi ceva. Şî asta cât mai repidi ca sî nu-ţi fac chitara guler, continuă el.

– Salut, am îngăimat eu. Ştii, eu nu prea ştiu să cânt. Abia acuma învăţ. Am fost aici, la cineva să mă înveţe dar nu era acasă. Mi-a spus maică-sa să vin mai târziu şi atunci îţi promit că am să-ţi cânt.

– Lasî vrăjala asta cu mine că eu ti-am mai văzut cu chitara după tini şî nu o porţî ca sî agăţi feti că eşti prea palid la faţă pentru asta. I-a dă oleacî chitara la mine sî cânt eu dacă tu nu vriei. Da’ o sî-ţî parî rău.

Atât mi-a trebuit. Nici nu ştiu când am scos chitara din husă şi am început să-i zdrăngănesc „Mica ţiganiadă”.

– Atât ştiu, i-am spus pe jumătate leşinat de frică, strângând chitara cu putere în mână şi fiind gata să o iau la picior.

– Mai cânt-o încă o dată. Hai.

Şi i-am mai cântat de încă vreo două ori „Mica ţiganiadă”. După care el, plictisit şi plin de aere, îşi aprinde o ţigară. Eu, văzându-l plictisit încep din proprie iniţiativă să-i cânt din nou aceeaşi melodie şi apoi alte melodii inventate atunci sau cântate împreună cu Schmoutzeck. Una mai plictisitoare ca alta.

– Gata, taie-o acasă. Şî data viitoare sî mai înveţi şî alti cântici cî dacî nu ti bat.

– Bine. Mulţumesc. Aşa am să fac, am spus eu şi am plecat lăsând în urmă o dâră de praf.

După vreo două zile, în timp ce veneam de la tuns îl zăresc iar pe el. De data asta eram uşurat că nu aveam chitara la mine. Dar el nu era singur. Era cu maică-sa. Ne-am apropiat şi m-am uitat în ochii lui…

– Săru’ mâna tanti, am spus eu uitându-mă la el cum se face verde la faţă şi e gata, gata să o ia la fugă. Se citea frica pe faţa lui. Frica să nu-i spun maică-si că el fumează, că a vrut să mă bată şi diverse alte chestii pe care le putam inventa atunci, că aveam tot dreptul să fac asta.

– Nu ştiţi cât e ceasul? am continuat eu savurând bucuria din ochii jmecherului de cartier.